"Din cosiţă floarea-I cântă,

Nouă-mpărăţii ascultă."

Ileana Cosînzeana

- 1872 -


* Între admiraţie şi hulă, cuvintele-şi pierd din curatul izvorului, încărcându-se de zgura arderilor luciferice.

* Învaţă să alegi din ceea ce eşti şi fii ceea ce ai ales.

* Învaţă să înveţi.

Învaţă să priveşti în natura ta.

* Strălucirile violentează. Frumosul înnobilează.

Ioan Mircea Popovici, 14 mai 1996

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

"La o sută de ani de la moarte, Miron Pompiliu e cunoscut mai mult ca folclorist decât ca poet. Sintagma de „prieten al lui Eminescu” a umbrit apoi aproape definitiv creaţia sa poetică, destul de bine cotată în cadrul societăţii Junimea, unde era socotit printre talentele de frunte pe care le-a descoperit gruparea şi care s-a validat în cadrele ei. Ce ştim astăzi despre această creaţie? Nu prea multe, deoarece opera nu i s-a mai retipărit de atunci, rămânând îngropată în coloanele revistei Familia(unde a debutat), în paginile revistelor Traian şi Columna lui Traian, Federaţiunea, Concordia şi Albina, de unde este arareori scoasă la lumină şi adusă într-o discuţie contemporană. Se pare însă că fiecare poet are un moment al lui de glorie, un moment în care înseamnă ceva, în care poetul respectiv aduce ceva nou. Socot că acest moment al lui Miron Pompiliu în poezia românească nu e nici cel al Familiei şi nici al Convorbirilor literare, ci al unei reviste total necunoscute biografilor săi şi chiar exegeţilor actuali. E vorba de prezenţa sa, imediat după trecerea în România, în vara-toamna anului 1868, cu şapte poezii originale în paginile Perseverenţei de la Bucureşti, condusă de Al. Candiano, viitorul general de la 1877 şi erou al revoluţiei de la Ploieşti. Cunoscut cu un an înainte la Budapesta, unde Al. Candiano a venit să sondeze opinia tineretului român universitar într-o misiune patronată de I.C.Brătianu, al cărui director de cabinet era, în legătura cu poziţia ardelenilor faţă de pactul dualist, M. Pompiliu îl va însoţi pe acesta în misiunea sa în Munţii Apuseni, iar apoi va trece el însuşi munţii în 1868, primind o misiune politică din partea lui G. Bariţiu, printre ceangăii din Moldova. La terminarea ei, el va intra în redacţia Perseverenţei, publicând acolo şapte poezii pe care nu le va relua niciodată, rămânând îngropate pentru totdeauna aici şi putând fi deci considerate aproape sau ca şi inedite. Ele sunt: Un răsunet, nr. 38/1868, o replică dată Răsunetului lui A. Mureşanu, 3/15 Mai (nr. 39), Românul întemniţat (nr. 40), O voce (nr. 46), La poeţii români (nr. 56), La Transilvania (nr. 65) şi Umbra lui Vlad Ţepeş (nr. 52). Pentru forţa mesianică şi răzvrătită care le cutreieră şi pentru că sunt, aşa cum am spus mai sus, aproape necunoscute, reproducem acum cinci dintre ele, din dorinţa de a le face cunoscute şi mai cu seamă, de a atrage atenţia publicului cititor asupra momentului 1868 din poezia română, moment pe care Miron Pompiliu îl ilustrează cu deosebită elocvenţă." (Mircea Popa)

marți, 18 martie 2014

Un vis de iarnă





Notă 248:
Scrisori de la ţară, Familia, XXII-34, Oradea, 1886, p.408: „Râuleţul despre care am pomenit în scrisoarea întâie, izvorăşte la poalele muntelui Bihor, munte cu piscuri pleşuve, peste care trec moţii cu caii încărcaţi de ciubere şi cercuri, de se coboară în ţeara ungurească. Apa lui până să ajungă-n hotarul sătuşorului unde mă aflu, se sporeşte cu câteva pârae ce se scurg de prin văile laterale. Cum va fi acest râu în părţile de sus, nu ştiu bine. De multe l-am trecut şi l-am colindat şi pe acolo, pe când umblam la şcoala nemţească din Băiţă, dar sunt mulţi ani de atunci şi nu-mi mai aduc aminte. Pe aci însă e de-i frumuseţe răpitoare...(p. 409J... Dacă mi-i drag să întorc vârşa şi s-o cercetez ce formă are, este pentru că-mi aduc aminte, de câte ori o luam în spate în anii cei frumoşi ai copilăriei ş-i purtam pe la toate vadurile şi prin toate bulboanele, începând de unde se varsă acest râuleţ în Criş şi până din sus la şanţul ce desparte ţarinele de hotarul satului vecin. Mi-aduc aminte cum plecam de-acasă dimineaţa ferindu-mă să mă vadă cineva din familie şi câtu-i ziulica de mare cu vârşa de-a lungul apei!...”

Locul naşterii. Conv. Lit. XVI, 1882 3, p.201: „Eată valea cea frumoasă, Locul unde m-am născut Unde zorile vieţii Ca-ntr-un raiu le-am petrecut...”

Osânditul din Carpaţi, Familia, 1886, p.245: „Prin cea vale cunoscută, leagănul prunciei mele, Unde liber ca un flutur într-un câmp de floricele Anii tineri fără grijă şi ispită i-am purtat, Unde-n zori priviam la turme, cum es toate la suhat, Unde strămoşeasca doină serile ascultam într-una, Până dintre brazi departe, tremurând venia şi luna”...

Amintiri, Fam. XXI, 1885, p.302: „Leagăn fericirii mele Acest mal a fost cândva...”

Un vis de iarnă, Conv, XV-7, 1881, p. 278-9.:

“Pe o vale printre sălcii cu crengile albii
Văz alergând în fugă mulţime de copii
Şi văz pe unul sprinten pe ghiaţă lunecând
Cu mâinile în şolduri, cu pletele în vânt,
Şi ninge, şi zăpada de vânt se prăvueşte
Dar cel copil pe ghiaţă s-avântî voiniceşte.
Apoi îl văz pe-o culme o sanie trăgând
Lumina bucuriei în ochii surâzând;
Se suie cu alţi patru în sania uşoară
Un chiot… şi năpraznic la vale se coboară.
În sus cumplit s-aruncă omătul răscolit;
Sub sanie-ntr-o rână copiii s-au trezit
Dar colo singuratic, sburdalnicul copil
De un arin în luncă s-apropie tiptil,
Tăcut, încet înalţă pe-arinul crenguros
O trestie subţire cu vârful lipicios.
De pe înaltul arbor scatiii sbor grămadă,
Pe unul însă-l ţine copilu-n vârf de nadă.
Dar eată nu mai ninge… dispare visul meu.


Acel copil sburdalnic am fost odată eu!”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu