Adeseori, când noaptea e tainică, profundă,
Când mii de flori brilante înviu cerescul plai,
Când doarme orice-aură, când tace orice undă,
Când visurile zboară cu sufletele-n rai;
Eu într-a mea veghere aud o armonie,
Un glas care isvoară din mistice dureri,
Duios, ca pe-o colină o cruce în pustie,
Amar ca şi simţirea la cel fără vederi;
Aşa se plânge sclavul în ocna fără soare,
Aşa suspină crinul de brumă înecat,
Aşa o filomelă în cruda-i închisoare
Se coace, cheamă, plânge, cercând copila sa?!
Ori s-a trezit la viaţă o albă Cosânzeană
Cu gingaş păr de aur, cu buze de porfir
Şi-n magica grădină din curtea-i diafană
Flori, păsări le învaţă un nume de Arghir?
Sau din exilul rece, un alt Ovid pe lume
Inundă Occidentul cu cântece de dor,
Scriind pe toată frunza al Romei dulce nume
Lăsând la toată aura un bocet plângător?
Dar ce aud?... ce nume? vai inima-mi tresare,
Tresare şi zvâcneşte, fiori mă năvălesc
Şi dealuri, munţi, pâraie şi văi în depărtare
Prin ecouri ne-nţelese durerea mea măresc.
Taci...taci tu inimioară, e numai nălucire!
Carpaţi, torente, vânturi lăsaţi de fantazat!
S-au dus demult barbarii pe calea de perire,
Şi noaptea de sclavie în iad s-a scufundat.
Dar ce răsună iară, ce pieptul stă să frângă,
„Nu vă cunoaşteţi maica? Sunt eu, copii, sunt eu!
Azi mâna tiraniei din nou stă să mă strângă
În jugul servituţii... amar destinul meu!”
Ah, ce melancolie, ce vers de crudă jale!
Români, e maica voastră: tezaur nestimat,
Priviţi! Din scumpa-i faţă sudorile merg vale
Sub asprele insulte a Tigrului turbat!
Şi buclele-i de zână sunt rupte, despletite,
Şi sânu-i plin de graţii împuns şi strigelat,
Şi gingaşele-i braţe în fiară lănţuite;
O, ce adânci torture pe-un corp nevinovat?!
Români, al căror suflet păstrează cu mândrie
Năzdravenele fapte a moşilor vestiţi;
Romani, a căror buze detun cu bărbăţie
De trei ori răsbunare tiranilor cumpliţi!
Deschideţi-vă ochii şi staţi în priveghere
A voastră mamă geme pe durerosul pat,
În voi îi stă speranţa, întindeţi-i ce cere,
Căci ce-aţi cerut voi oare şi dânsa nu v-a dat?!
Priviţi, ochii săi lâncezi de lacrimi se-mpovară,
Ca două viorele sub sarcina de sloi,
O. ştergeţi cu iubire plânsoarea ei amară,
Destul a plâns sărmana, şi numai pentru voi!
Acum e cupa plină, şi numai e putinţă
A fi tot jucărie bastardului păgân!
Destule veacuri negre de lungă umilinţă!
Destulă desonoare pe numele român!
În inime răsară o intimă unire,
Pe buze să vuiască un glas sguduitor,
În suflet să se-aprindă trecutul de mărire
Şi Hura să deştepte un crunt mortal fior!
Din Tisa cătră mare să urle, bubuiască,
Cutremure de spaime, funeste vijelii!
Lănci, săbii, pale, coase cumplit să zăngănească
Să prăvuşească sceptrul crudei tiranii!
Din mare către Tisa Acvila maiestuoasă
Semeaţă să-şi avânte impunătorul zbor,
Şi-n cuibul ei cel antic, domnirea-i glorioasă
Să redeştepte-al Romei trecut strălucitor!
Din Tisa pân’ la Mare, acum ori niciodată
Drapelul libertăţii cu fală înălţaţi!
E sânta cauza noastră...e bun cerescul tată
Şi voi sunteţi din fire spre arme destinaţi!
Iar voi Carpaţi răsboinici cu mândre suvenire,
Ce-aţi fost de-atâţia seculi nepăciuţi de smei,
Mişcaţi a voastre coame şi daţi curând de ştire
La fraţii voştri sinceri: la Alpi, la Pirinei!
(Perseverenţa, an II, nr. 46/13 nov. 1868, p.3)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu