"Din cosiţă floarea-I cântă,

Nouă-mpărăţii ascultă."

Ileana Cosînzeana

- 1872 -


* Între admiraţie şi hulă, cuvintele-şi pierd din curatul izvorului, încărcându-se de zgura arderilor luciferice.

* Învaţă să alegi din ceea ce eşti şi fii ceea ce ai ales.

* Învaţă să înveţi.

Învaţă să priveşti în natura ta.

* Strălucirile violentează. Frumosul înnobilează.

Ioan Mircea Popovici, 14 mai 1996

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

"La o sută de ani de la moarte, Miron Pompiliu e cunoscut mai mult ca folclorist decât ca poet. Sintagma de „prieten al lui Eminescu” a umbrit apoi aproape definitiv creaţia sa poetică, destul de bine cotată în cadrul societăţii Junimea, unde era socotit printre talentele de frunte pe care le-a descoperit gruparea şi care s-a validat în cadrele ei. Ce ştim astăzi despre această creaţie? Nu prea multe, deoarece opera nu i s-a mai retipărit de atunci, rămânând îngropată în coloanele revistei Familia(unde a debutat), în paginile revistelor Traian şi Columna lui Traian, Federaţiunea, Concordia şi Albina, de unde este arareori scoasă la lumină şi adusă într-o discuţie contemporană. Se pare însă că fiecare poet are un moment al lui de glorie, un moment în care înseamnă ceva, în care poetul respectiv aduce ceva nou. Socot că acest moment al lui Miron Pompiliu în poezia românească nu e nici cel al Familiei şi nici al Convorbirilor literare, ci al unei reviste total necunoscute biografilor săi şi chiar exegeţilor actuali. E vorba de prezenţa sa, imediat după trecerea în România, în vara-toamna anului 1868, cu şapte poezii originale în paginile Perseverenţei de la Bucureşti, condusă de Al. Candiano, viitorul general de la 1877 şi erou al revoluţiei de la Ploieşti. Cunoscut cu un an înainte la Budapesta, unde Al. Candiano a venit să sondeze opinia tineretului român universitar într-o misiune patronată de I.C.Brătianu, al cărui director de cabinet era, în legătura cu poziţia ardelenilor faţă de pactul dualist, M. Pompiliu îl va însoţi pe acesta în misiunea sa în Munţii Apuseni, iar apoi va trece el însuşi munţii în 1868, primind o misiune politică din partea lui G. Bariţiu, printre ceangăii din Moldova. La terminarea ei, el va intra în redacţia Perseverenţei, publicând acolo şapte poezii pe care nu le va relua niciodată, rămânând îngropate pentru totdeauna aici şi putând fi deci considerate aproape sau ca şi inedite. Ele sunt: Un răsunet, nr. 38/1868, o replică dată Răsunetului lui A. Mureşanu, 3/15 Mai (nr. 39), Românul întemniţat (nr. 40), O voce (nr. 46), La poeţii români (nr. 56), La Transilvania (nr. 65) şi Umbra lui Vlad Ţepeş (nr. 52). Pentru forţa mesianică şi răzvrătită care le cutreieră şi pentru că sunt, aşa cum am spus mai sus, aproape necunoscute, reproducem acum cinci dintre ele, din dorinţa de a le face cunoscute şi mai cu seamă, de a atrage atenţia publicului cititor asupra momentului 1868 din poezia română, moment pe care Miron Pompiliu îl ilustrează cu deosebită elocvenţă." (Mircea Popa)

marți, 18 martie 2014

Ultimul dor


Istoria parohiei Ştei trebuie să cuprindă, pentru descrierea bisericii vechi şi pentru dragostea ce i-o arată, două poezii ale sale: Revedere şi Ultimul dor


Acolo unde lângă râu
Se-nşir' răchiţi bătrâne,
Se duce gândul meu ades,
Se duce azi şi mâne.

Acolo-i satu-ncununat
Cu-a nucilor verdeaţă,
Ferice-acolo am trăit
A vieţii dimineaţă.

Bisericuţa cea de lemn
Şi azi e vie-n minte-mi;
Căsuţa cu doi plopi la drum
O văd parcă nainte-mi.

Şi parcă din grădină es
S-apuc pe ulicioara
Ce duce la ogor, fiind
De mână sorioara.

Ah! cugetul mi-e ne-mpăcat
Căci am pornit în lume,
Căci am fost surd la tristul plâns
Al iubitoarei mume!

Ca roua s-au topit, s-au dus
Iluziile toate,
Şi sufletu-mi înstrăinat
De jale nu mai poate.

Şi dacă din atâtea flori
Nici una nu-mi rămâne,
Un singur gând, un singur dor
De suflet se mai ţine...

De n-am putut ca să trăiesc
De scumpul sat aproape,
La cea biserică de lemn
Când oi muri mă-ngroape.

S-ascult prin somnul cel de veci
Cetaniile sfinte,
Ş-acele cânturi ce-mi aduc
De-a mea pruncie-aminte;


Să mai ascult ca de demult
Cum seara toaca bate,
Când duhul păcii maiestos
Pluteşte peste toate.


(Conv. L., XIX-3, Buc, 1VI. 1885, p.28)

Revedere

Istoria parohiei Ştei trebuie să cuprindă, pentru descrierea bisericii vechi şi pentru dragostea ce i-o arată, două poezii ale sale: Revedere şi Ultimul dor



Biserică iubită,
Câţi ani s-au strecurat!
De când n-am văzut turnu-ţi
Ş-al tău prag n-am călcat.

Acum că mă apropiu
Şi pragul tău ating,
Simţiri nepricepute
În pieptul meu se string.

Ah, iată cele strane!
Acolo eu cântam
Şi la sfârşitul slujbei
Cazania cetiam.

Şi iată şi prevazul
Încins cu busuioc
Sfânt chipul maicii sfinte
Cu fiu-I la un loc.

La cea icoană sfântă,
Ţin minte, maică-mea
Spre-adâncă-nchinăciune
De mână mă ducea.

Cu vechile podoabe
Păreţii stau şi-acum
Zăresc aceiaşi prapori
Ca sfinţi păliţi de fum,

Acelaşi e altarul
În toate-a sale părţi
Pe lada cea boită
Acelaşi teanc de cărţi.

Între fiori şi lacrămi
O carte frunzăresc
Şi-a mea scrisoare veche
Pe margini o găsesc…
…………………………….

Biserică iubită,
Locaş neîntinat,
Din ce erai odată
Nimic nu te-ai schimbat!

Şi-n ţintirim tot vechii
Cireşi îmbătrâniţi
Pe cari îi văd acuma
Cu albe flori gătiţi.

Aceeaşi toac’ atârnă
De creanga celui prun
Acelaşi rugi pe margini
Ograda încunun.

Ah numai înr-o parte
Văd al schimbării semn
Ţărână fără iarbă
Şi nouă cruci de lemn.

O cruce zugrăvită
Aproape de altar
Pe dânsa slove negre
Stau scrise cu amar…
În faţa crucii plecu-mi
Genunchii la pământ
Şi plâng, căci eu ştiu numai

Ce-ascunde-acest mormânt!

(Familia, XXI-35, Oradea, 1885, p.409)

3/15 mai 1848



Ciocârlia saltă din leagăn de flori
Şi salută dulce cerul fără nori;
Peste frunţi de dealuri zorile frumoase
Împletesc cunune de raze-auroase.
La lumina dalbă cu farmec ceresc
Vesele tablouri graţios zâmbesc,
dar pe cele câmpuri de verdeaţă pline,
Undele se îngână Târnavele line,
Unde odihneşte Blavul cel bătrân,
Sunt, iubit Paladiu neamului român:
Dintr-a nopţii faşe ce se dezveleşte?
La surâsul zilei falnic ce vueşte?
Sunt măreţe gloate de-un faimos popor,
Căruia-i surâde mare viitor.
Unii nalţi ca brazii, bravi copii de munte,
Gloria străbună saltă pe-a lor frunte!
Alţi voinici de şesuri, iuţi ca vântu-n zbor,
Raza nemuririi râde-n ochii lor!
Mulţi sunt ei la număr, mulţi pe câte stele
Noaptea par pe-a boltei plaiuri albăstrele!
Mulţi, pe câtă frunză-n codrul înfrunzit!
Mulţi, pe câtă iarbă în câmpu-nverzit!
Însă ştii tu lume, ce voiesc ei oare?
Soarele-nvierii dulce-a răsărit!
Ziua libertăţii astăzi a sosit!
Şi românul simte astăzi cu dulceaţă

Tresărind în sânu-i o nouă viaţă.

La Transilvania



Abia zărişi o rază din ziua cea divină,
Abia-ţi întinse fruntea un licur drag din zori,
Şi negurele nopţii aşa curând să vină?
Şi faţa zilei stinsă aşa curând în nori?

O, numai pentru tine să nu lucească soare,
Acel ferice soare, măreţ dezmorţitor?!
Să vezi numai a zilei cerească revărsare,
Încolo noaptea, noapte; încolo nor şi nor!

O patrie duioasă, pământ în agonie,
Mormântul tău de seculi tu ieri l-ai părăsit
Şi azi să inri iară în sânul lui de vie,
Azi, când văzuşi lumină, şi-n dânsa ai trăit?!

De unde astă soartă?... Eşti oare tu ursită
Să nu mai simţi un suflet în pieptul tău zdrobit,
Să nu mai ai credinţă a fi mai fericită,
Precum nu are orbul în chinu-I desfârşit?!

Şi ce, să fie crimă a pronunţa un nume,
Un nume sânt ca cerul, al tău, Ardealul, al tău,
Ce nu-l mai uit Carpaţii cu văile străbune
Ce nu-l mai uită lumea - nici însuşi Dumnezeu?!

În laturi reverie de cugete amare!
Periţi gândiri sinistre şi tainice mâhniri!
Un suflet care arde de-a patriei amoare
Nu trebuie să cerce aşa fel de simţiri!

Nu, scump Ardeal de glorii! Nu, ţară sângerândă!
Nu poate să se rumpă al vieţii tale fir!
Nu! După vijelia ce astăzi te frământă
Mai mare să te-ngâne şi şoapte de zefir!

Mai stau şi astăzi măreţele ruine,
Ce murmur în tăcere un nume de Traian,
Mai spun carpaţii încă în şoapte dulci, divine,
Românul când se-cruntă, ce pate-al său duşman!

Cocoşii când anunţă a nopţii declinare,
 Gând glasul ciocârliei în plai a răsunat:
O negură, o ceaţă ce-n orizont apare
Putea-va oare-ascunde al zilei revărsat?

La glasul primăverii pământul când tresare,
Şi soarele sărută mai dulce tristul plai,
O noapte de ninsoare, o zi de viscolare,
Putea-va să oprească apropiindu-l Mai?

Curaj, Frumoasă ţară, curaj şi bărbăţie,
Cu tine e dreptatea, cu tine Dumnezeu!
Curaj - căci nu-I departe judeţul de urgie,
A căruia victimă va fi călăul tău!

(Perseverenţa, an II, nr.65/18 dec. 1868, p.3-4)

La poeţii români



Sus profeţi ai libertăţii din noianul nepăsării
Încordaţi harpele voastre, însuflaţi de-un foc ceresc!
De la ţărmurile Tisei pân’ la sânurile mării
    Vibre falnic al cântării
    Sacru cor dumnezeiesc!

Sus, voi cari purtaţi pe frunte sărutarea cea divină,
Îngânaţi cu imn de glorii mândrul leagăn strămoşesc!
Precum păsările cântă, precum saltă boarea lină
    Şi-ntra soarelui lumină
    Toate-nviu şi-ntineresc.

Orientul Europei e-n ajunul zguduirii
Pentru neagra tiranie tuciul morţii a sunat:
Apăsatele popoare văzând raza mântuirii
    Simţind soarele măririi
    “Vrem viaţă!” - au strigat!

Un glas numai din al vostru suflet plin de armonie,
Un semn numai şi vulcanul va erumpe bubuind
Îngropând sub cruda-i lavă a duşmanilor mânie
    Şi-a despoţilor trufie
    În crunt sânge umilind.

La o parte cu amorul şi cu vise de plăcere!
Azi să fie numai ţara sântul vostru ideal
Şi curata ei iubire şi adânca ei durere
     Să găsească mângâiere
     În acodul triumfal.

Evangeliul dreptăţii şi-a-nvierii fericite
E sădit în sânul vostru de părintele din cer,
Anunţaţi-l dar la neamuri, care-n lanţuri tirănite
    Gem ca fiara strâmtorită
   Într-un strâmt lăcaş de fier.

Marte, zeul bătăliei şi-al triumfelor frumoase
N-a zâmbit de multe veacuri românescului popor,
Cereţi doar cu pietate prin răsunete vioase
    Şi prin imnuri glorioase
    Salutarul său favor!

Spuneţi lumii că românul are drepturi la viaţă.
Arătaţi-I ale ţării înflorite, dulci câmpii,
Unde eroismul falnic, unde gloria sumeaţă
    Şi virtutea cea măreaţă
    Au morminte mii şi mii.

Sus dar barzi ai românimei, încordaţi a lirei strune
Şi cu-al văilor răsunet, şi cu-al râurilor cor
Daţi un strigăt împreună: Ori să piară de pe lume
    Glorios românul nume!
    Ori o turmă şi-un păstor!

Bucureşti, Noiembrie 1868

(Perseverenţa, an II, nr. 56/3 dec. 1868, p.4)

Românul întemniţat



Îmi plăcea voios la soare
Să zâmbesc pe-al meu pământ
Îmi plăcea în sărbătoare
Cu-ai mei fraţi să joc, să cânt,
Dar acum a mea viaţă
Ca-n mormânt, amar îngheaţă-
       Hai române, frăţioare,
       Sparge neagra închisoare!
       Să mai văd senin şi soare!

Pe-al meu braţ cu fericire
Înger dulce legănam
Şi la sânuri de iubire
Copilaşii desmierdam,
Dar acuma braţ şi sân
Sub greu fier duios se-nclin
       Hai române, voinicele
         Rupe lanţurile grele
         Să mai mişc braţele mele!

Ce păcat, ce strâmbătate
Au născut destinul meu?
Ah, iubirea de dreptate,
Ura de tiranul rău,
Ce spumează-ntr-al meu sân
Şi-a mea fală de român.
          Hai Române, hai cu fală!
          Dă-mi o armă, dă-mi o pală
          În duşmani să dau năvală!

Eu trăiam cu drag în lume,
Eram vesel şi bogat,
Dar acum eu n-am nici mume!
Ce-am ajuns..., nevinovat!
Ce dureri mă rod mereu,
Ştie numai Dumnezeu!
           Hai Române, cu mândrie!
           Să mai văd a mea moşie
           Şi să mor în bătălie.
Bucureşti, 1 noiembrie 1868

(Perseverenţa, anII, nr. 40/3 nov, 1868, p 3)

Valea Binşului

Cea mai completă descriere a văii în care e aşezat Şteiul a dat-o-n poezia Valea Binşului


La răsărit se-nalţă munţi
Cu vârfuri maiestoase
Iar spre apus frumoase culmi
Şi dealuri păduroase.

Ca mândră panoramă jos
Se-ntinde-o vale verde,
Creat-anume pe pământ
Privirea să desmerde.
………………………………

Căci de sub bolte de alun
Izvoare cristaline
Revarsă tainic împrejur
Şoptiri de vrajă pline

Şi de departe din făget
Prin cea singurătate
Se-mprăştie-al talangei glas
În tonuri cadenţate

Şi colo-n şes un mândru râu
În raze străluceşte
Şi către Binş printre arini
Vuind călătoreşte.

O! vale-n care m-am născut
Şi.-n care-a mea pruncie
A curs ca valul cel curat
Ca vis de bucurie!
Când viaţa mea se va sfârşi,
La sânul tău mă-ngroape
Aproape de cel râu iubit


Şi de pădure-aproape.

 (Familia, XXI-18, 1885, p. 105)

Un vis de iarnă





Notă 248:
Scrisori de la ţară, Familia, XXII-34, Oradea, 1886, p.408: „Râuleţul despre care am pomenit în scrisoarea întâie, izvorăşte la poalele muntelui Bihor, munte cu piscuri pleşuve, peste care trec moţii cu caii încărcaţi de ciubere şi cercuri, de se coboară în ţeara ungurească. Apa lui până să ajungă-n hotarul sătuşorului unde mă aflu, se sporeşte cu câteva pârae ce se scurg de prin văile laterale. Cum va fi acest râu în părţile de sus, nu ştiu bine. De multe l-am trecut şi l-am colindat şi pe acolo, pe când umblam la şcoala nemţească din Băiţă, dar sunt mulţi ani de atunci şi nu-mi mai aduc aminte. Pe aci însă e de-i frumuseţe răpitoare...(p. 409J... Dacă mi-i drag să întorc vârşa şi s-o cercetez ce formă are, este pentru că-mi aduc aminte, de câte ori o luam în spate în anii cei frumoşi ai copilăriei ş-i purtam pe la toate vadurile şi prin toate bulboanele, începând de unde se varsă acest râuleţ în Criş şi până din sus la şanţul ce desparte ţarinele de hotarul satului vecin. Mi-aduc aminte cum plecam de-acasă dimineaţa ferindu-mă să mă vadă cineva din familie şi câtu-i ziulica de mare cu vârşa de-a lungul apei!...”

Locul naşterii. Conv. Lit. XVI, 1882 3, p.201: „Eată valea cea frumoasă, Locul unde m-am născut Unde zorile vieţii Ca-ntr-un raiu le-am petrecut...”

Osânditul din Carpaţi, Familia, 1886, p.245: „Prin cea vale cunoscută, leagănul prunciei mele, Unde liber ca un flutur într-un câmp de floricele Anii tineri fără grijă şi ispită i-am purtat, Unde-n zori priviam la turme, cum es toate la suhat, Unde strămoşeasca doină serile ascultam într-una, Până dintre brazi departe, tremurând venia şi luna”...

Amintiri, Fam. XXI, 1885, p.302: „Leagăn fericirii mele Acest mal a fost cândva...”

Un vis de iarnă, Conv, XV-7, 1881, p. 278-9.:

“Pe o vale printre sălcii cu crengile albii
Văz alergând în fugă mulţime de copii
Şi văz pe unul sprinten pe ghiaţă lunecând
Cu mâinile în şolduri, cu pletele în vânt,
Şi ninge, şi zăpada de vânt se prăvueşte
Dar cel copil pe ghiaţă s-avântî voiniceşte.
Apoi îl văz pe-o culme o sanie trăgând
Lumina bucuriei în ochii surâzând;
Se suie cu alţi patru în sania uşoară
Un chiot… şi năpraznic la vale se coboară.
În sus cumplit s-aruncă omătul răscolit;
Sub sanie-ntr-o rână copiii s-au trezit
Dar colo singuratic, sburdalnicul copil
De un arin în luncă s-apropie tiptil,
Tăcut, încet înalţă pe-arinul crenguros
O trestie subţire cu vârful lipicios.
De pe înaltul arbor scatiii sbor grămadă,
Pe unul însă-l ţine copilu-n vârf de nadă.
Dar eată nu mai ninge… dispare visul meu.


Acel copil sburdalnic am fost odată eu!”

luni, 17 martie 2014

O voce



Adeseori, când noaptea e tainică, profundă,
Când mii de flori brilante înviu cerescul plai,
Când doarme orice-aură, când tace orice undă,
Când visurile zboară cu sufletele-n rai;

Eu într-a mea veghere aud o armonie,
Un glas care isvoară din mistice dureri,
Duios, ca pe-o colină o cruce în pustie,
Amar ca şi simţirea la cel fără vederi;

Aşa se plânge sclavul în ocna fără soare,
Aşa suspină crinul de brumă înecat,
Aşa o filomelă în cruda-i închisoare
Se coace, cheamă, plânge, cercând copila sa?!

Ori s-a trezit la viaţă o albă Cosânzeană
Cu gingaş păr de aur, cu buze de porfir
Şi-n magica grădină din curtea-i diafană
Flori, păsări le învaţă un nume de Arghir?

Sau din exilul rece, un alt Ovid pe lume
Inundă Occidentul cu cântece de dor,
Scriind pe toată frunza al Romei dulce nume
Lăsând la toată aura un bocet plângător?

Dar ce aud?... ce nume? vai inima-mi tresare,
Tresare şi zvâcneşte, fiori mă năvălesc
Şi dealuri, munţi, pâraie şi văi în depărtare
Prin ecouri ne-nţelese durerea mea măresc.

Taci...taci tu inimioară, e numai nălucire!
Carpaţi, torente, vânturi lăsaţi de fantazat!
S-au dus demult barbarii pe calea de perire,
Şi noaptea de sclavie în iad s-a scufundat.

Dar ce răsună iară, ce pieptul stă să frângă,
„Nu vă cunoaşteţi maica? Sunt eu, copii, sunt eu!
Azi mâna tiraniei din nou stă să mă strângă
În jugul servituţii... amar destinul meu!”

Ah, ce melancolie, ce vers de crudă jale!
Români, e maica voastră: tezaur nestimat,
Priviţi! Din scumpa-i faţă sudorile merg vale
Sub asprele insulte a Tigrului turbat!

Şi buclele-i de zână sunt rupte, despletite,
Şi sânu-i plin de graţii împuns şi strigelat,
Şi gingaşele-i braţe în fiară lănţuite;
O, ce adânci torture pe-un corp nevinovat?!

Români, al căror suflet păstrează cu mândrie
Năzdravenele fapte a moşilor vestiţi;
Romani, a căror buze detun cu bărbăţie
De trei ori răsbunare tiranilor cumpliţi!

Deschideţi-vă ochii şi staţi în priveghere
A voastră mamă geme pe durerosul pat,
În voi îi stă speranţa, întindeţi-i ce cere,
Căci ce-aţi cerut voi oare şi dânsa nu v-a dat?!

Priviţi, ochii săi lâncezi de lacrimi se-mpovară,
Ca două viorele sub sarcina de sloi,
O. ştergeţi cu iubire plânsoarea ei amară,
Destul a plâns sărmana, şi numai pentru voi!

Acum e cupa plină, şi numai e putinţă
A fi tot jucărie bastardului păgân!
Destule veacuri negre de lungă umilinţă!
Destulă desonoare pe numele român!

În inime răsară o intimă unire,
Pe buze să vuiască un glas sguduitor,
În suflet să se-aprindă trecutul de mărire
Şi Hura să deştepte un crunt mortal fior!

Din Tisa cătră mare să urle, bubuiască,
Cutremure de spaime, funeste vijelii!
Lănci, săbii, pale, coase cumplit să zăngănească
Să prăvuşească sceptrul crudei tiranii!

Din mare către Tisa Acvila maiestuoasă
Semeaţă să-şi avânte impunătorul zbor,
Şi-n cuibul ei cel antic, domnirea-i glorioasă
Să redeştepte-al Romei trecut strălucitor!

Din Tisa pân’ la Mare, acum ori niciodată
Drapelul libertăţii cu fală înălţaţi!
E sânta cauza noastră...e bun cerescul tată
Şi voi sunteţi din fire spre arme destinaţi!

Iar voi Carpaţi răsboinici cu mândre suvenire,
Ce-aţi fost de-atâţia seculi nepăciuţi de smei,
Mişcaţi a voastre coame şi daţi curând de ştire
La fraţii voştri sinceri: la Alpi, la Pirinei!


(Perseverenţa, an II, nr. 46/13 nov. 1868, p.3)